I’m back, baby!
Pentru mine, aderarea la Uniunea Europeana a insemnat un numar foarte mare de ore de munca pe zi (16 in medie), citit documentatie multa, invatat pe repede inainte metode de lucru noi, altele decat cele din perioada ceausista, presiune mare, stres foarte mare, controale si monitorizari nesfarsite din partea Comisiei Europene. Dupa aderare, ritmul nu s-a domolit pentru ca trebuia sa aratam ca ca ceea ce am implementat in perioada de pre-aderare functioneaza si nu oricum, ci ireprosabil. Am avut parte de alte controale si monitorizari si un mod de lucru foarte rigid, cu stari de tensiune foarte mari, cu vesnica amenintare de infringement in caz de cel mai mic esec.
Ei bine, dupa mai mult de zece ani de lucru intr-un astfel de tempo, corpul meu s-a razvratit, energia mi-a secat, mi s-a facut rau, nu m-am mai putut misca, am ramas stana de piatra in fata PC-ului, la job. Am crezut ca am paralizat. Mi-au trebuit cam doua ore pana am inceput sa misc din nou, cate putin. Dar bine nu mi-era. Pe scurt, am fost diagnosticata ca suferind de surmenaj. Medicii mi-au oferit doua variante: schimb job-ul sau invat sa deleg si sa ma restrang sa lucrez in limita a maxim opt ore pe zi. Am optat pentru cea de a doua varianta. Dar, am ramas cu o problema mare: nu am mai putut sa mai conduc autoturismul. De cate ori ma urcam la volan, reveneau starile de rau din ziua cand mi se facuse rau. Capul imi vuia, un cerc incepea sa ma stranga ca o menghina, simteam presiuni in cutia craniana, ameteli. De unde nu ma miscam fara masina si eram tot timpul la volan, am trecut in cealalta extrema, nu mai puteam sa conduc. Deloc. Nici macar cat sa bag sau sa scot masina din garaj.
Am inceput sa merg pe jos. Tot mai mult. Dar nu era suficient. Am inceput sa caut sa vad ce exista care m-ar putea ajuta. Am avut norocul sa asist la o exersare de TAICHI. Am cautat sa vad cine practica TAICHI in Bucuresti si care si tine cursuri pentru cei novici, ca mine. Si asa am aflat de Scoala Taijidao. Era un inceput de octombrie cand am asistat la o lectie gratuita tinuta de instructorii scolii in parcul IOR. Se stransese o mare de oameni. I-am remarcat pe instructori pentru ca erau singurele persoane din multimea aceea care erau calmi, se miscau fara graba, cu multa rabdare si cu chipul senin, cu un zambet usor in ochi sin-n coltul gurii. N-am sa uit niciodata dorinta care m-a coplesit acolo, in piateta aceea din parcul IOR. Mi-am dorit sa fiu ca ei. Sa ma simt asa de bine pe interior incat pe exterior, in reltiiile cu cei din jur, sa fiu calma, senina, rabdatoare, amabila, linistita, fara stres. Acei oameni nu erau stresati. Asta mi-am dorit si eu, imediat, cu intensitate.
Urmarea este evidenta, probabil. M-am inscris la cursuri. Am inceput cu lectiile de TAICHI. TAICHI-ul mi-a facut enorm de bine. Mi-a placut foarte mult. A fost „prima dragoste” din randul practicilor chinezesti stravechi pe care Scoala Taijidao le preda si practica. Apoi am descoperit DAOYIN-ul. DAOYIN-ul a patruns in mine cu o mare profunzime. A lucrat pe mintea mea cu mare finete si eficienta. A fost cel care m-a saltat din gaura neagra unde cazusem si m-a ridicat la suprafata.
Timp de 12 ani nu m-am putut atinge de volan. Dupa un an si jumatate de TAICHI si DAOYIN nu numai ca m-am urcat inapoi la volan, dar am strabatut tara spre mare, spre munte, oriunde am vrut sa merg. Am putut sa conduc din nou in urbanul aglomerat, dar si pe distante mari, fara pauze (pentru ca nu simteam nevoia de pauze), fara efort, fara oboseala. Ca sa-l parafrazez pe Arnold Schwarzenegger in „The Terminator”: I’m back, baby!”
Silvia Pisica,
Instructor in cadrul Scolii Taijidao
Fara comentarii